Aspecte sociale

Învăţământ
În prezent, în comuna Groşi funcţionează 6 unităţi de învăţământ, din care trei grădiniţe de copii şi trei şcoli, câte una în fiecare localitate a comunei. Doar în centrul de comună Groşi se păstrează învăţământul gimnazial, satele Ocoliş şi Satu Nou de Jos având fiecare câte o grădiniţă şi câte o şcoală din învăţământul primar. Pentru anul şcolar 2003/2004 sunt înscrişi 112 elevi şi 78 preşcolari la nivelul comunei, din care peste jumătate studiază în localitatea Groşi. Numărul de elevi la nivelul comunei se află în continuă scădere, datorită sporului natural foarte redus şi opţiunii elevilor de a studia la şcolile din municipiul Baia Mare, aflat la o distanţă ce permite deplasarea zilnică a elevilor. 
La nivelul comunei există 17 persoane ce funcţionează ca şi personal didactic, dintre care: la şcoala din Groşi 9 profesori, din care 6 titulari şi 2 educatoare titulare; la şcolile şi grădiniţele din Satu Nou de Jos şi Ocoliş există câte un profesor şi câte o educatoare, titulari. 
Şcola din Groşi funcţionează în două corpuri, grădiniţa din localitate funcţionând de asemenea în corpul B al şcolii. Şcolile şi grădiniţele din Satu Nou de Jos şi Ocoliş au clădiri separate de funcţionare. La nivelul comunei există 8 săli de clasă şi cabinete şcolare, precum şi un laborator şcolar.

Ocrotirea sănătăţii
În comună există trei instituţii de ocrotire a sănătăţii, câte una în fiecare localitate, dotate cu cabinete medicale. Personalul acestora este alcătuit din 2 medici şi 5 asistente medicale. În comună, un număr de 2500 de persoane sunt asigurate medical, dintre care 1250 în Groşi, 850 în Satu Nou de Jos şi 400 în Ocoliş.

Administraţia locală. Cultură
În administraţia locală sunt angajate 10 persoane: primar, viceprimar, secretar, agent contabil, agent agricol, referent stare civilă, referent social şi 2 specialişti agricoli.
În comună există de asemenea două oficii poştale, unul în Groşi şi unul comun pentru localităţile Satu Nou de Jos şi Ocoliş.
Instituţiile culturale sunt determinate de prezenţa căminelor culturale şi a bibliotecilor. Un posibil indicator al nivelului de cultură ar putea fi numărul de abonamente radio, care sunt în număr de 180, în scădere faţă de anul 1995, când existau 570; precum şi de numărul de abonamente la televiziune, care în prezent sunt în număr de 400, în creştere faţă de anul 1995, când existau 373 abonamente. 
Pentru agrement, există localuri şi discoteci în fiecare localitate a comunei.

Culte. Biserica
Biserica joacă un rol primordial în viaţa locuitorilor comunei. În fiecare localiate a comunei există câte o biserică, azi fiind ortodoxe toate trei. Biserica din Groşi a urmat o istorie mai greu încercată, ca şi localitatea. Biserica de azi, ca şi satul, este aşezată pe locul unei păduri mari de stejar, deasupra “Piecior”-ului, locul de aprovizionare a tăietorilor de lemne, unde s-au făcut primele colibe şi aşezări, între stejarii groşi, de unde şi numele satului, care a luat fiinţă în decursul secolului al XII-lea. 
În secolul al XVI-lea se construieşte prima biserică din lemn, luând astfel fiinţă parohia Groşi. Prima biserică, din lemn gros de stejar, a fost făcută în cimitirul bătrân, “clejia”, unde se află şi azi piatra pe care a fost zidit altarul. 
A doua biserică, tot din lemn, cumpărată din satul Ardusat şi construită în acelaşi cimitir arde din temelie în urma unui incendiu. 
A trei biserică, cea de azi, este zidită din piatra adunată de credincioşi din hotarul satului, iar construcţia a fost încheiată în anul 1879 de către creştinii din Groşi. Clopotale s-au adus de la biserici vechi: unul, mai mare adus în 1889 a rămas până azi. Altele două, mai mici, au fost folosite, spre durerea credincioşilor ca şi material pentru gloanţe. 
Ultima restaurare a bisericii a avut loc între anii 1987-1990. Multe din obiectele de cult din interiorul bisericii au fost donate de credincioşi. În 1948, credincioşii revin la credinţa ortodoxă în urma prigonirii bisericii greco-catolice.
Un element aparte în viaţa religioasă a comunei este reprezentat de prezenţa Mănăstirii Habra pe teritoriul acesteia. Aceasta a dispărut în urmă cu 400 de ani, după moartea lui Mihai Viteazul, pentru vina de a-l fi sprijinit de domnitorul român. Cererile repetate ale credincioşilor de a li se restitui pământul mămăstirii spre a o reclădi au rămas fără răspuns. Mănăstirea a fost reînfiinţată oficial, ca mănăstire de maici, în 1996, cu hramul “Învierea Domnului”, întrucât locuitorii susţin că auzeau, înainte de construcţia mănăstirii, clopotele vestind învierea, când mănăstirea era încă sub pământ. Mănăstirea va adăposti o bibliotecă şi un mic muzeu în cinstea lui Mihai Viteazul.

Elemente etnografice
Comuna Groşi, aparţinând judeţului Maramureş urmează tradiţia maramureşeană de păstrare de-a lungul timpului a tradiţiilor legate de muncă, viaţă şi sărbătoare. Încă de la începutul existenţei lor pe aceste meleaguri, oamenii au dat o aleasă cinstire celor trei evenimente esenţiale ale vieţii: naşterea, căsătoria şi trecerea în nefiinţă. În toate cele trei evenimente se păstrează şi astăzi o parte din obiceiuri.
Botezul se face şi astăzi la biserică, copilul fiind adus de naşe şi închinat celor trei elemente fundamentale de care depinde viaţa: soarele, apa şi pământul. La capul copilulului, pe masa ce urmează a fi aşezat, se pun diferite obiecte: pentru băieţi- unelte de lucru, instrumente muzicale, pentru a fi un bun meseriaş, iar pentru fete- lucru de mână, cărţi, aţă, ac, cărţi de rugăciuni. La mâna copilului se pune de obicei un şnur roşu şi un bănuţ de argint.
Căsătoria este un eveniment crucial în viaţa omului la care cel implicat participă conştient. Nunţile se făceau de obicei duminica, acum se fac mai mult sâmbăta, rareori se mai fac duminica. Cu mulţi ani în urmă mirele purta un tricolor pe piept, iar mirele şi mireasa erau îmbrăcaţi în haine specifice locului (costum popular), sau dacă nunta era iarna, mireasa avea gubă albă şi mirele cioareci (pantaloni de stofă groasă). Astăzi mirele şi mireasa se îmbracă cu haină albă – mireasa şi costum (negru, gri sau chiar alb) – mirele. Voalul miresei era frumos făcut – cu trei rânduri de încreţituri – de o femeie pricepută, dar azi se cumpără din comerţ. 
Starostele conducea alaiul de nuntă la biserică şi la casa miresei şi a mirelui, unde avea loc nunta (răspunsul, darul). Un rol important în alaiul de nuntă îl aveau feciorii şi fetele, numiţi chematori şi chematoare. Băieţii aveau o botă împodobită de chematoarele miresei cu flori, panglici, iar pe piept chematorul purta ruzmalin (rozmarin) şi trei panglici colorate, puse tot de chematoare. Fetele cântă un anumit cântec în drum spre biserică. Feciorii cântau şi ei în grup, cu ani în urmă, în spatele fetelor, dar azi obiceiul nu se mai păstrează, nici de fete, nici de băieţi.
Trecerea în nefiinţă – moartea, a fost şi este cinstită cum se cuvine de toţi oamenii acestor locuri. Se obişnuia să se cânte melodii duioase, pe versuri specifice vârstei celui decedat la petrecerea pe ultimul drum, conform vorbei din bătrâni: “Cine îşi aminteşte de cei mutaţi dintre noi, înseamnă că îşi iubeşte ţara şi neamul”.
Viaţa satului continuă pentru că aşa e dat, să meargă mai departe.
Şezătorile erau organizate iarna – azi însă nu mai există. Iarna se adunau în anumite locuri pentru a toarce, a coase, a face cipcă (a croşeta) – loc unde erau primiţi şi feciorii. Se cânta şi se legau prietenii între fete şi feciori.
Vara şi în timpul lucrului la câmp se organiza “claca”, adică se adunau mai mulţi pentru a lucra la o gazdă (la seceră, la sapă etc.). Şi aici era un prilej se a se întâlni fetele şi feciorii, care dovedeau cât sunt de harnice, şi aşa erau apreciate de feciori. Din păcate, azi nu se mai organizează astfel de acţiuni.
Hora satului, la Groşi poartă denumirea de “Danţ” (danţ la şură) şi se organiza în fiecare duminică, când nu era post. De Anul Nou se organiza “Verjelul”, un dans cu prelungire timp de trei zile şi trei nopţi, iar mai târziu două zile şi două nopţi. Organizatorul se numea “Tizaş” şi conducea toată perioada de dans. Puteau fi doi sau trei tizaşi pentru bunul mers al dansului.
De sărbătorile de iarnă se leagă cel mai răspândit obicei: colindatul, al cărui început se pierde în negura vremurilor. Tinerii şi copiii umblă cu “Capra”, “Steaua”, “Viflaimul”, “Pluguşorul”, “Sorcova”. Apropierea de oraş nu a influenţat păstrarea acestor obiceiuri în cadrul sărbătorilor de iarnă.
De Paşti se păstreză aici un obicei unic în zonă. Se organizează pe toate coastele, şapte la număr, focuri în seara de Paşti, şi în mod special pe coasta “Iecoboii” (coasta cu boii), coasta care comunică direct cu cei din turnul bisericii. De aici se strigă “Hristos a Înviat!”, iar de pe coaste se răspunde “Adevărat a-nviat!”. Acest moment este pregătit de băieţii mai mari (focurile şi puşcăturile cu ţeava de carbid), care odinioară reprezentau adevărate semnale de alarmă pentru locuitorii satului. De seara se aprinde un foc de veghe şi, aşa cum numai el este, Dumitru Dobrican, cântă “Hoarea Oii” până se adună lumea în grup, în jurul orei 12, ca să facă strigările şi focul cel mare, după care se cântă “Hristos a Înviat!” de către tot grupul, acompaniat la taragot de Dumitru Dobrican. Tot cântând, grupul se îndreaptă spre biserică pentru slujba de Înviere.
În ziua de Paşti, se merge cu coşarca, în care se pune pască, miel, caş, usturoi, tămâie, ouă roşii etc., care la finalul liturghiei sunt sfinţite, pentru a rămâne sfinţite în cele trei zile de sărbătoare.
Portul popular a fost îmbrăcat de bătrânii satului cu drag şi cinste. Azi, doar la dans şi la serbări se mai îmbracă acest costum popular. Mai sunt şi azi bătrâni care se duc la biserică la sărbătorile mai mari îmbrăcaţi în frumosul costum popular. Costumul popular a fost păstrat de femeile satului la loc de cinste. La danţ, a fost scos din lăzile de zestre şi purtat de tineri şi copii.

Limba vorbită se încadrează particularităţilor graiului maramureşan.
Localitatea Groşi este satul cu cei mai mulţi solişti instrumentali la taragot: Dumitru Fărcaş, Dumitru Dobrican, Ioan Berciu, Dan Gadea, sau la alte instrumente: Dorel Rohian, Vasile Marian – Filarmonica din Viena, Vasile Pop, Ştefan Herţeg şi alţii. Ei sunt cei care poartă costumul popular pe scenele ţării şi ale lumii, făcând cinste satului lor.

Valid XHTML 1.0 Transitional Valid CSS!